ISTORIA SE FALSIFICA SUB OCHII NOSTRI

ISTORIA SE FALSIFICA SUB OCHII NOSTRI
EDITORIAL DIN ZIARUL "TRICOLORUL", JOI 10 IANUARIE 2012
DE RUXANDRA LUNGU
"De ce ne-a fost frică, nu am scăpat! Dispariţia îndrăgitului regizor şi actor Sergiu Nicolaescu naşte scandal după scandal. În lumea tabloidizată în care ne complacem să trăim, să zicem că nimic nu ne mai miră. Ceea ce ne-a enervat peste măsură este lipsa de cultură şi reaua-credinţă a unor jurnalişti care ne falsifică istoria şi cultura, acum, cu noi de faţă. Cu „supravieţuitorii“! Aşteptaţi, domnilor, să treacă vreo 40 de ani ca toţi cei care au mai apucat cîţiva ani sub regimul trecut să se ducă şi ei pe lumea cealaltă. Ştim că istoria este scrisă de învingători şi este falsificată de pe vremea cronicarilor. Dar unii dintre voi întrec orice măsură. Pe un post de televiziune de la care chiar aveam pretenţii, un  jurnalist, trecut de prima tinereţe, deci nu putem să-l acuzăm decît de prostie şi rea-credinţă, a afirmat ceva de genul (cităm din memorie): „În acele vremuri, cînd programul de televiziune ţinea 2 ore, pînă să apară casetele video, ce era să facă lumea, se ducea la filmele lui Nicolaescu, în lipsă de altceva...“


Omule, du-te şi te caută, îţi vrem binele. E adevărat, în ultimii 4-5 ani ai regimului toate o luaseră razna. E adevărat, filmele lui Sergiu Nicolaescu se află în topul celor mai vizionate filme româneşti, unul dintre motive fiind că redeşteptau în noi mîndria naţională. Ce este rău în asta? Nu văd legătura cu „propaganda comunistă“. Filmele americane sau ruseşti nu-şi elogiază trecutul? E adevărat, unele aveau o notă comercială, în sensul că erau destinate marelui public, consumator şi de comedie şi de filme poliţiste. Şi? Cinematografia mondială cu ce se ocupa în acest timp? Cu acelaşi lucru. Televiziunile comerciale nu se calcă în picioare pentru audienţă cu orice preţ, promovînd emisiuni şi personaje de tot felul? Dar să revenim la regimul trecut şi la cinematografie. S-au vehiculat numele unor regizori care şi-au rupt carnetul de partid, s-au dat dizidenţi etc. Pînă una, alta, este absolut necesar să readucem în memoria publicului, şi mai ales să arătam celor mai tineri că o sumedenie de filme româneşti, majoritatea istorice, s-au bucurat, şi ele, în uriaşă măsură, de simpatia publicului şi sînt vizionate şi azi cu mare plăcere.Filme care au fost regizate de alte nume mari ale culturii romana culturii române şi NU de Sergiu Nicolaescu. Enumerăm, absolut la întîmplare: „Pintea“, seria „Haiducii“, seria „Trandafirul galben“, „Păcală“, „Neamul Şoimăreştilor“, „Tudor“, „Actorul şi sălbaticii“, „Ion“, „Columna“, „Ştefan cel Mare“, „Profetul, aurul şi ardelenii“, „B.D. în alertă“, „Toamna bobocilor“, „Ciprian Porumbescu“, „Ilustrate cu flori de cîmp“, „Buletin de Bucureşti“, „Mastodontul“, „Liceenii“, „Moromeţii“, „Veronica“ şi multe altele. Aşadar, aveam de unde alege pentru toate gusturile, pentru toate generaţiile. Se produceau 20-25 de filme pe an, dar românii ştiau să extragă şi să primească în sufletul lor mesajul artistic şi jocul inegalabil al marilor noştri actori, dincolo de propaganda care se strecura pe ici, pe colo.

Dar, ne întoarcem la amicul nostru care se plictisea din cauza programului de 2 ore de la televiziune. I-am fi sugerat să pună mîna pe o carte, să meargă la teatru sau la operă sau la o bere cu amicii, dacă filmele româneşti i se păreau atît de insuportabile. Mai trăiesc încă generaţii de români care au apucat şi alte vremuri ale Televiziunii Române. Cine poate uita „Telecinemateca“, serialele de sîmbătă, duminică şi luni, din care unele cu iz comercial, menite să atragă publicul: „Sfîntul“, „Brett şi Danny“, „Planeta giganţilor“, „Norii negri“, „Arthur“, „Poldark“, „Bonanza“, „Rădăcini“, „Misiune imposibilă“, „Kojak“, celebrul „Dallas“, „Linia maritimă Onedin“,  „Om bogat, om sărac“, „Cele 17 clipe ale unei primăveri“,  „Colombo“, „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea?“, „Jane Eyre“, „Un şerif la New York“ sau serialele pentru copii: „Omul din Atlantis“, „Daktari“, „Tarzan“, „Cireşarii“ etc.? Din nou, pentru toate gusturile, pentru toate vîrstele. Cine credeţi că ne-a făcut cunoştinţă cu pleiada de aur a actorilor din anii '60-'70? Cu ciné-verite-ul italian, cu spumoasele comedii franţuzeşti, cu profunzimea producţiilor poloneze şi ruseşti? Cu Alain Delon, Burt Lancaster, Paul Newman, John Wayne, Richard Burton, Peter O'Toole, Laurence Olivier, Ingrid Bergman, Audrey Hepburn, Marcello Mastroianni, Anthony Quinn, Spencer Tracy, Sidney Poitier, Elizabeth Taylor, Monica Vitti, Catherine Deneuve, Sophia Loren, Gene Hackman, Toshiro Mifune? Am spicuit doar cîteva nume şi ne oprim aici, altminteri ocupăm toate paginile ziarului. De unde îi ştim noi pe ei? Din sordidele casete video îmbîcsite cu scene de violenţă extremă şi sex explicit în exces, care circulau prin anii '80? Nu că n-ar fi  fost printre ele şi filme premiate cu Oscar, am comite o nedreptate, evident. Dar cu marile producţii ale cinematografiei „capitaliste“ ne-a familiarizat mult-hulita Televiziune Română de atunci. De aceea, ne înţelegeţi, sperăm, de ce e nevoie de o altă enumerare care să-i aducă pe uituci cu picioarele pe pămînt şi să nu lase în memoria tinerilor numai lipsurile, cozile, frigul şi întunericul ultimilor ani dinainte de 1989 în care Nicolae Ceauşescu ţinuse musai să plătească datoria externă. Cu filmele lui Sergiu Nicolaescu am crescut şi ne-am delectat. Pe unele le-am revăzut de 10-15 ori, fără exagerare. Dar nu numai cu ele am „crescut“. Cinefilii veritabili aveau posibilitatea să se aboneze la Cinemateca Română. Alţii se puteau mulţumi cu producţiile difuzate de TVR sau în cinematografe. Merită să amintim numai cîteva, cu valoare incontestabilă: „Naşterea unei Naţiuni“ (1915), „Vrăjitorul din Oz“ (1939), „Pe aripile vîntului“ (1939), „La răscruce de vînturi“ (1939), „Casablanca“ (1942), „Poştasul sună întotdeauna de două ori“ (1946), „Rio Grande“ (1950), „Regina africană“ (1951), „12 oameni furioşi“ (1957), „Cei 7 samurai“ (1957), „La dolce vita“ (1960), „Spartacus“ (1960), „Splendoare în iarbă“ (1961), „Tunurile din Navarone“ (1961) „Procesul de la Nürenberg“ (1961), „Eclipsa“ (1962), „Cleopatra“ (1963), „Marea evadare“ (1963), „Ghepardul“ (1963), „My fair lady“ (1964), „Zorba Grecul“ (1964), „În arşiţa nopţii“ (1967), „Planeta maimuţelor“ (1968), „Andrei Rubliov“ (1969), „Solaris“ (1972), „Papillon“ (1973), „Filiera franceză“ (1971), „Toţi oamenii preşedintelui“ (1976). Am putea continua pe zeci de pagini, dar cred că oamenii de bună-credinţă s-au convins că generaţiile care au crescut şi cu filmele lui Sergiu Nicolaescu nu au crescut şi cu capul în sac. Dimpotrivă. Faptul că „revoluţia“ a scos la lumină şi a trimis la conducerea României o pleavă murdară, parvenită, incultă şi coruptă asta este altceva. Un alt subiect care merită atenţia noastră permanentă. Pînă una alta, această pleavă şi-a angajat propagandişti şi a pus mîna pe mass-media pentru a falsifica istoria recentă chiar sub ochii noştri. Luaţi-o mai încet, că nu ne-am stins toţi, încă, şi avem copii şi nepoţi care vor dezgropa adevărul istoric, cu bune şi rele."